Vînt -turi
Definitie, sens si explicatie
1Vint (-turi), substantiv neutru –
1. Deplasare pe orizontala a unei mase de aer. –
2. Aer. –
3. Aruncatura, efort sau impuls pentru a arunca. –
4. Împingere, ghiont. – Mr. vimtu, megl. vint, istr. vintu.
Limba Latina ventus (Puscariu 1897; Rew 9212), conform vegl. viant, limba italiana, port. vento, prov., franceza, cat. vent, sp. viento. – Derivat vintaraie, substantiv feminin (vint mare, vijelie); vintos, adjectiv (cu vint); vintoasa, substantiv feminin (vint mare, vijelie; stafie, iele), in Mold. si Trans.; vintoaica, substantiv feminin (vijelie); vintui, verb (a innebuni, a zapaci; a suiera), in Mold. datorat credintei despre puterea malefica a anumitor vinturi, conform vintoasa; vinturel, substantiv masculin (gaie, Falco tinnunculus); vinturos, adjectiv (cu vint, furtunos); vintura, verb (a alege boabele de griu; a supune la vint, a ventila; a imprastia, a risipi, a ciurui, a scutura; a examina; a cutreiera, a umbla de colo colo), mr. vintur(are), der. intern. sau din limba latina ventĭlāre (Diez, Gramm., I, 619), vulg. ventŭlāre (Tiktin; Pascu, I, 185; Candrea; Graur, Rom., L, 508); vintura-lume (var. vintura-tara), substantiv masculin (aventurier, vagabond); vinturator, adjectiv (aventurier, pribeag); vinturatoare (var.
Trans. vinturasca), substantiv feminin (masina de treierat); svinturat(ic), substantiv masculin (aventurier; amarit, nenorocit), la care sensul al doilea, folosit de scriitorii romantici, traduce limba italiana sventurato (dupa Densusianu, Hlr., 167 si Puscariu 1946, de la un limba latina *exventŭlāre); svinta, verb (a aerisi, a usca la vint; a mustrului, a bate), mr. azvimtur(are), megl. izvintar(ari), der. intern sau, poate, de la un limba latina *exventāre (Puscariu 1945), conform calabr. sbentare; avinta, verb (a minui, a invirti amenintator; a repezi, a da impuls; a lansa, a zvirli; reflexiv, a se arunca, a se ridica, a se exalta); avint, substantiv neutru (impuls; insufletire, elan), deverbal. – Din rom. provine limba neogreaca: σβουντονρίζω (Murnu 40; Ramondo, Arch. glott. limba italiana, Xxxii, 82).
1. Deplasare pe orizontala a unei mase de aer. –
2. Aer. –
3. Aruncatura, efort sau impuls pentru a arunca. –
4. Împingere, ghiont. – Mr. vimtu, megl. vint, istr. vintu.
Limba Latina ventus (Puscariu 1897; Rew 9212), conform vegl. viant, limba italiana, port. vento, prov., franceza, cat. vent, sp. viento. – Derivat vintaraie, substantiv feminin (vint mare, vijelie); vintos, adjectiv (cu vint); vintoasa, substantiv feminin (vint mare, vijelie; stafie, iele), in Mold. si Trans.; vintoaica, substantiv feminin (vijelie); vintui, verb (a innebuni, a zapaci; a suiera), in Mold. datorat credintei despre puterea malefica a anumitor vinturi, conform vintoasa; vinturel, substantiv masculin (gaie, Falco tinnunculus); vinturos, adjectiv (cu vint, furtunos); vintura, verb (a alege boabele de griu; a supune la vint, a ventila; a imprastia, a risipi, a ciurui, a scutura; a examina; a cutreiera, a umbla de colo colo), mr. vintur(are), der. intern. sau din limba latina ventĭlāre (Diez, Gramm., I, 619), vulg. ventŭlāre (Tiktin; Pascu, I, 185; Candrea; Graur, Rom., L, 508); vintura-lume (var. vintura-tara), substantiv masculin (aventurier, vagabond); vinturator, adjectiv (aventurier, pribeag); vinturatoare (var.
Trans. vinturasca), substantiv feminin (masina de treierat); svinturat(ic), substantiv masculin (aventurier; amarit, nenorocit), la care sensul al doilea, folosit de scriitorii romantici, traduce limba italiana sventurato (dupa Densusianu, Hlr., 167 si Puscariu 1946, de la un limba latina *exventŭlāre); svinta, verb (a aerisi, a usca la vint; a mustrului, a bate), mr. azvimtur(are), megl. izvintar(ari), der. intern sau, poate, de la un limba latina *exventāre (Puscariu 1945), conform calabr. sbentare; avinta, verb (a minui, a invirti amenintator; a repezi, a da impuls; a lansa, a zvirli; reflexiv, a se arunca, a se ridica, a se exalta); avint, substantiv neutru (impuls; insufletire, elan), deverbal. – Din rom. provine limba neogreaca: σβουντονρίζω (Murnu 40; Ramondo, Arch. glott. limba italiana, Xxxii, 82).