încurca
Definitie, sens si explicatie
1Încurca, incurc, verb I.
1. Tranzitiv
1. A incalci fire, ata etcetera, a le face noduri astfel incat sa nu se mai poata descurca usor. ♦ (Popular) A calca in picioare fanetele, semanaturile.
2. A schimba mereu drumul, directia pentru a ingreuia o urmarire, pentru a-si pierde urma. ♦ Reflexiv si tranz.
A (se) rataci. Ii.
1. Tranzitiv A stingheri pe cineva la mers, a ingreuia mersul cuiva. ♦ Reflexiv A se impiedica din mers. ♦ A opri de la o actiune, a stanjeni. ♢ Expresie A incurca locul (sau lumea, zilele etcetera) = a stanjeni pe cei din jur. (Refl.; familiar) A i se incurca limba = a i se impletici limba (din cauza bauturii, a unei emotii etcetera). ♢ Compus: incurca-lume substantiv masculin invar. = om care incurca pe altii, care nu este bun de nimic.
2. Tranzitiv si reflexiv A face (pe cineva) sa-si piarda sau a-si pierde sirul ideilor; a (se) zapaci. ♢ Expresie (Se) incurca lucrurile = (se) creeaza o situatie complicata. confuza. (Tranzitiv) A incurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevarul. (Tranzitiv) A o incurca = a crea (intentionat) o situatie confuza; a face un lucru de mantuiala; a nu fi clar in ce spune.
3. Tranzitiv si reflexiv Figurativ A (se) prinde in mreje. ♦ Reflexiv A se angaja intr-o afacere din care nu mai poate iesi (decat cu greutate).
4. Reflexiv Figurativ A pierde vremea; a zabovi, a intarzia (mai ales la petreceri). – Probabil limba latina *Incolicare (< colus „caier, fir”).
1. Tranzitiv
1. A incalci fire, ata etcetera, a le face noduri astfel incat sa nu se mai poata descurca usor. ♦ (Popular) A calca in picioare fanetele, semanaturile.
2. A schimba mereu drumul, directia pentru a ingreuia o urmarire, pentru a-si pierde urma. ♦ Reflexiv si tranz.
A (se) rataci. Ii.
1. Tranzitiv A stingheri pe cineva la mers, a ingreuia mersul cuiva. ♦ Reflexiv A se impiedica din mers. ♦ A opri de la o actiune, a stanjeni. ♢ Expresie A incurca locul (sau lumea, zilele etcetera) = a stanjeni pe cei din jur. (Refl.; familiar) A i se incurca limba = a i se impletici limba (din cauza bauturii, a unei emotii etcetera). ♢ Compus: incurca-lume substantiv masculin invar. = om care incurca pe altii, care nu este bun de nimic.
2. Tranzitiv si reflexiv A face (pe cineva) sa-si piarda sau a-si pierde sirul ideilor; a (se) zapaci. ♢ Expresie (Se) incurca lucrurile = (se) creeaza o situatie complicata. confuza. (Tranzitiv) A incurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevarul. (Tranzitiv) A o incurca = a crea (intentionat) o situatie confuza; a face un lucru de mantuiala; a nu fi clar in ce spune.
3. Tranzitiv si reflexiv Figurativ A (se) prinde in mreje. ♦ Reflexiv A se angaja intr-o afacere din care nu mai poate iesi (decat cu greutate).
4. Reflexiv Figurativ A pierde vremea; a zabovi, a intarzia (mai ales la petreceri). – Probabil limba latina *Incolicare (< colus „caier, fir”).
2A (se) incurca antonim: a (se) descurca, a (se) limpezi
3A incurca antonim: a ajuta
4Încurca verb verifica cuvantul: intarzia, zabovi.
5Încurca verb
1. a (se) amesteca, a (se) incalci, (regional) a (se) balmaji, (invechit) a (se) zaminti. (Itele s-au -.)
2. a zapaci, (prin Transilvania) a mitrosi, (familiar) a bramburi. (A - ceva.)
3. verifica cuvantul: rataci.
4. verifica cuvantul: confunda.
5. verifica cuvantul: dezorienta.
6. verifica cuvantul: complica.
7. verifica cuvantul: fastaci.
8. verifica cuvantul: deranja.
1. a (se) amesteca, a (se) incalci, (regional) a (se) balmaji, (invechit) a (se) zaminti. (Itele s-au -.)
2. a zapaci, (prin Transilvania) a mitrosi, (familiar) a bramburi. (A - ceva.)
3. verifica cuvantul: rataci.
4. verifica cuvantul: confunda.
5. verifica cuvantul: dezorienta.
6. verifica cuvantul: complica.
7. verifica cuvantul: fastaci.
8. verifica cuvantul: deranja.
6Incurca verb, indicativ prezent 1 singular incurc, 3 singular si plural incurca, perf. substantiv 1 singular incurcai
7A se Încurca ma incurc intranzitiv 1) (despre fire, ata, par etcetera) A se amesteca astfel, incat sa nu se poata desface usor; a se incalci. Itele s-au -t. ♢ A i - potecile a o pati rau. A i - limba a vorbi cu greu. 2) A se impiedica la mers. 3) A pierde drumul; a se rataci. 4) (despre persoane) A pierde firul gandurilor; a se incalci. 5) A fi cuprins de un sentiment de stinghereala (nestiind cum sa procedeze in situatia creata); a se zapaci. 6) A nimeri intr-o situatie nedorita. 7) A fi pus in mreje. ♢ - in datorii a avea prea multe datorii banesti. /<lat. incolicare
8A Încurca incurc tranzitiv 1) A face sa se incurce; a incalci. - firele. ♢ - vorba a vorbi confuz (ascunzand ceva). A o - rau a nimeri la stramtoare. - itele a strica planurile. 2) (urme, drumuri etcetera) A amesteca astfel, incat sa nu poata fi gasit; a incalci. 3) (persoane) A impiedica, sustragand atentia; a incalci. - lumea. /<lat. incolicare
9Incurca (incurc, incurcat), verb –
1. A incilci. –
2. A opri de la o actiune, a stinjeni. –
3. A complica, a tulbura. –
4. A confunda, a amesteca, a bramburi. –
5. (Refl.) A se zapaci, a-si pierde firul ideilor. –
6. (Refl.) A cadea in propria plasa, a se angaja intr-o afacere de unde nu mai poate iesi. –
7. (Refl.) A zabovi, a pierde vremea. –
8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limba, a o rupe.
Origine incerta.
Daca sensul primitiv este acela de „a insela” (conform Coresi, hitlenia de incurcam unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currĕre, de tipul *currĭcāre, conform curriculum (Domaschke 147).
Se stie ca part. cursum a dat in rom. cursa, astfel ca semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate.
Evolutia posterioara este de asemenea fireasca, intrucit ideea de „a intinde o cursa” se completeaza spontan cu cea de „a stinjeni” sau „a incurca”.
Este insa posibil si sa fie vorba de o origine expresiva, ca in ingurga, s.v.
Celelalte explicatii nu sint suficiente: de la descurca, si acesta din limba latina *de-obscūrĭcāre „a lumina” (Puscariu, Zrph., Xxvii, 680; Puscariu 514), opinie abandonata in Dar, si care facea ca un termen concret sa provina dintr-unul abstract; din limba latina *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic si semantic; din limba latina *incolĭcāre (Giuglea, Cercetari lexicale, 12; Dar; Rosetti, I, 168), si acesta de la colus „furca de tors”, imposibil semantic vorbind; in loc de *incruca, si acesta din limba greaca (veche) ϰροϰῶ „a impleti” (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis.
Derivat incurcala, substantiv feminin (confuzie, amestec, incilceala); incurcator, adjectiv (care produce confuzie); incurcatura, substantiv feminin (confuzie, amestec, incilceala); incurca-lume, substantiv masculin (persoana care incurca pe altii, care nu e buna de nimic); descurca, verb (a descilci; a lamuri, a limpezi; reflexiv, a-si aranja bine treburile; reflexiv, a o rupe pe o limba straina), format pe baza lui incurca, ca descuia fata de incuia sau deschide fata de inchide; descurcaret, adjectiv (om care se descurca).
1. A incilci. –
2. A opri de la o actiune, a stinjeni. –
3. A complica, a tulbura. –
4. A confunda, a amesteca, a bramburi. –
5. (Refl.) A se zapaci, a-si pierde firul ideilor. –
6. (Refl.) A cadea in propria plasa, a se angaja intr-o afacere de unde nu mai poate iesi. –
7. (Refl.) A zabovi, a pierde vremea. –
8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limba, a o rupe.
Origine incerta.
Daca sensul primitiv este acela de „a insela” (conform Coresi, hitlenia de incurcam unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currĕre, de tipul *currĭcāre, conform curriculum (Domaschke 147).
Se stie ca part. cursum a dat in rom. cursa, astfel ca semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate.
Evolutia posterioara este de asemenea fireasca, intrucit ideea de „a intinde o cursa” se completeaza spontan cu cea de „a stinjeni” sau „a incurca”.
Este insa posibil si sa fie vorba de o origine expresiva, ca in ingurga, s.v.
Celelalte explicatii nu sint suficiente: de la descurca, si acesta din limba latina *de-obscūrĭcāre „a lumina” (Puscariu, Zrph., Xxvii, 680; Puscariu 514), opinie abandonata in Dar, si care facea ca un termen concret sa provina dintr-unul abstract; din limba latina *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic si semantic; din limba latina *incolĭcāre (Giuglea, Cercetari lexicale, 12; Dar; Rosetti, I, 168), si acesta de la colus „furca de tors”, imposibil semantic vorbind; in loc de *incruca, si acesta din limba greaca (veche) ϰροϰῶ „a impleti” (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis.
Derivat incurcala, substantiv feminin (confuzie, amestec, incilceala); incurcator, adjectiv (care produce confuzie); incurcatura, substantiv feminin (confuzie, amestec, incilceala); incurca-lume, substantiv masculin (persoana care incurca pe altii, care nu e buna de nimic); descurca, verb (a descilci; a lamuri, a limpezi; reflexiv, a-si aranja bine treburile; reflexiv, a o rupe pe o limba straina), format pe baza lui incurca, ca descuia fata de incuia sau deschide fata de inchide; descurcaret, adjectiv (om care se descurca).